Interior Dialogue

Invăţământul superior românesc este într-o stare avansată de deteriorare. Analize detaliate sunt disponibile în documentele „Propuneri de reformă a sistemului de învăţământ superior din România” (Studiu FAR) şi „Propuneri de reformă a sistemului cercetării ştiinţifice din România” (Studiu Ad-Astra).

Aceste documente analizează în detaliu problemele din învăţământ şi cercetare, şi propun soluţii care deşi par rezonabile întâmpină o rezistenţa puternică în mediul academic. Rezultatul este că foarte puţine dintre sugestii au fost implementate cu succes de la apariţia acestor documente în 2003 respectiv 2005. În acest scurt articol aş dori să tentez o explicaţie.

Situaţia universităţilor româneşti astăzi este asemănătoare cu cea a proverbialei persoane în vârstă care este „ajutată” să treacă strada deşi, de fapt, ea nu doreşte acest lucru. Această rezistenţă, însă, nu apare doar la vârf, nu este doar un artefact al unor conduceri învechite care ar fi pierdut contactul cu dorinţele membrilor instituţiilor. Democraţia universitară, funcţională în majoritatea instituţiilor, înseamnă că rezistenţa împotriva reformei, împotriva modernizării, este o trăsătură generală şi profundă a mediului academic românesc.

Prin urmare nu trebuie să fim surprinşi sau indignaţi că guverne succesive au fost incapabile să declanşeze o reformă profundă în sistemul de cercetare şi învăţământ superior. Ele s-au confruntat cu o majoritate covârşitoare de salariaţi care sunt direct interesaţi în păstrarea status-quo-ului. Ei se folosesc de autonomia universitară ca de un scut împotriva oricărei tentative de intervenţie sau control exterior. Rezultatul este că universităţile cheltuiesc banii contribuabilului fără a asuma nici o răspundere pentru calitatea rezultatelor. Evaluarea universitarilor nu se face decât de alţi universitari, şi situaţia pare să fie aproape întotdeauna bună, cel puţin în rapoartele şi evaluările oficiale.

De aceea sunt de părere că orice reforma în învăţământul superior românesc nu se poate face printr-o abordare directă. Este foarte uşor ca universitarii rezistenţi oricărei iniţiative guvernamentale să o discrediteze: ei pot să nu coopereze sau să o aplice prost în mod intenţionat, şi apoi să critice demagogic rezultatele. Este o tactică care şi-a arătat eficienţa nu numai la noi în ţară dar şi în sisteme politice mult mai dezvoltate. Este tactica principală folosită de conservatorii americani pentru a discredita reglementările cu tentă socială în domeniile sănătăţii, educaţiei sau altor probleme de ordin social începând cu administraţia Nixon.

Pe scurt, este o greşeală să ne bazăm pe senatele universitare de azi pentru a implementa o reformă a învăţământului şi cercetării. Rezultatul ar fi mult sub aşteptări, şi asta indiferent de cât de bine gândită si serioasă ar fi acea reformă.

Motivul pentru care mediul academic românesc are o inerţie atât de mare este pentru că invăţământul superior românesc este un monopol de stat care a fost şi încă este protejat de orice formă de control sau competiţie. Ca urmare, faptul că şi calitatea şi competitivitatea lui nu au disparut în întregime este mai degrabă surprinzător şi un indicator al standardelor ridicate şi culturii calităţii dinaintea perioadei comuniste.

De aceea o reformă eficientă trebuie să conţină două ingrediente esentiale: control şi competiţie. Aceste doua ingrediente corespund în mare unei abordări de tip pull/push. Aş argumenta că dintre cele două competiţia (push) este cea mai importantă, din următorul motiv. Pe termen scurt orice comisie naţională însărcinată cu controlul calităţii (pull) în universităţi nu ar putea fi compusă decât din universitari, iar selectarea acestora va fi inevitabil contestată şi va fi dificil ca aceasta să aibă un mandat puternic. În plus, măsurile ei vor putea fi întotdeauna ocolite sau implementate necorespunzător.

Competiţia, însă, este mai greu de evitat pentru că ea dă studentului o alternativă. Este suficient ca în ţară să existe un singur institut sau centru cu adevărat competitiv la scară internaţională pentru ca mediocritatea generalizată în restul sistemului să devină foarte greu de justificat, chiar şi de cel mai abil demagog. Un astfel de centru ar atrage cei mai buni studenţi, cei mai buni cercetători, si ar beneficia de o expunere mediatică şi un prestigiu care ar constitui cel mai eficient mijloc de a submina monopolul academic fosil existent.

Câteva trăsături esenţiale ale unui astfel de centru de excelenţă le expun în articolul „Proiect de relansare a cercetării româneşti” din Revista Ad-Astra, vol. 5, nr. 1.

Este încurajator că o idee aparent asemănătoare pare se fie elaborată într-unul din documentele de lucru (încă nepublicate) ale Comisiei Prezidenţiale Pentru Analiza Şi Elaborarea Politicilor Din Domeniile Educaţiei Şi Cercetării. Raportul acesteia din 6 iulie 2007 este primul document oficial onest de după 1989 al Statului român pe tema calităţii cercetării şi învăţământului superior şi un punct de plecare promiţător pentru o reformă serioasă şi eficientă în educaţie şi cercetare.